Magnus de Saxonia

Magnus Billung
Duce de Saxonia
Date personale
Născut1042[1] Modificați la Wikidata
Decedat (64 de ani) Modificați la Wikidata
Ertheneburg⁠(d), Schleswig-Holstein, Germania Modificați la Wikidata
PărințiOrdulf de Saxonia
Wulfhilda de Norvegia Modificați la Wikidata
Căsătorit cuSofia de Ungaria[*] (din ) Modificați la Wikidata
CopiiWulfhilda de Saxonia
Eilika de Saxonia Modificați la Wikidata
Ocupațiepolitician Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Titluriduce
Familie nobiliarăBillungi
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Magnus (n.c. 1045 – 23 august 1106, Ertheneburg), ultimul reprezentant al dinastiei Billungilor, a fost duce de Saxonia din anul 1072 până la moarte.

Magnus a fost fiul cel mare și succesorul ducelui Ordulf de Saxonia și al soției sale, Wulfhilda, prințesă a Norvegiei.

Biografie

În 1070, înainte de a deveni duce de Saxonia, Magnus s-a alăturat ducelui de Bavaria, Otto de Nordheim, în revolta acestuia împotriva împăratului Henric al IV-lea din dinastia Saliană.

În 1070 a sprijinit rebeliunea lui Otto de Northeim împotriva regelui Henric al IV-lea, fiind arestat după încheierea rebeliunii El nu a fost eliberat nici după moartea tatălui său, Ordulf, în 1072 deoarece a refuzat să-și cumpere eliberarea prin renunțarea la pretențiile sale la titlul de Duce. Abia după un schimb de prizonieri inițiat de unchiul său, contele Hermann, în timpul războiului saxon din 1073, a fost eliberat din închisoarea din Harzburg la 15 august 1073. Doar doi ani mai târziu, după victoria lui Henric al IV-lea în Bătălia de la Homburg an der Unstrut, Magnus a fost din nou închis. Eliberat în 1076, el a luptat alături de susținătorii antiregelui Rudolf de Rheinfelden în Bătălia de la Mellrichstadt (1078), unde și-a salvat cu greu viața. Mai târziu s-a împăcat cu Henric al IV-lea luptând chiar alături de armata regală împotriva slavilor. În 1093 l-a ajutat pe Henric de Alt-Lübeck, aliatul său, în bătălia de la Schmilau pentru a-și asigura puterea împotriva populației păgâne, care nu dorea nici să accepte creștinizarea, nici să plătească taxe conform legii.

Magnus a fost și un aprig dușman al arhiepiscopului de Bremen, Adalbert, a cărui reședință a atacat-o și devastat-o de mai multe ori.

Magnus a murit în 1106 (ca și Henric al IV-lea) fără a avea vreun fiu. Ducatul său a fost acordat lui Lothar de Supplinburg, viitorul împărat Lothar al III-lea, iar teritoriile sale au fost împărțite între cele două fiice ale sale, Wulfilda și Eilika, ajungând astfel în mâinile familiei Welfilor și familiei Ascanienilor.

Căsătorie și descendenți

Magnus s-a căsătorit în 1070/1071 cu Sofia (d. 18 iunie 1095), fiica regelui Bela I al Ungariei și văduva lui Ulrich I de Weimar, margraf al Crainei și Istriei.[2]

Din această căsătorie au rezultat două fiice:

Note

  1. ^ „Magnus de Saxonia”, Gemeinsame Normdatei, accesat în  
  2. ^ „Neue deutsche Biographie (NDB)” (în germana). Lexikon des gesamten Buchwesens Online. p. 666. Accesat în . Mentenanță CS1: Limbă nerecunoscută (link)

Bibliografie

  • Lutz Fenske: Magnus. În: Neue Deutsche Biographie (NDB), vol. 15, Editura Duncker & Humblot, Berlin, 1987, ISBN 3-428-00196-6, pp. 666-667 (versiune online).
  • Otto von Heinemann: Magnus, Herzog von Sachsen. În: Allgemeine Deutsche Biographie (ADB), vol. 20, Editura Duncker & Humblot, Leipzig, 1884, pp. 69–72.
  • Bernd Schneidmüller: Magnus, sächsischer Herzog. În: Lexikon des Mittelalters. vol 6, Editura Artemis & Winkler, München/Zürich, 1993, ISBN 3-7608-8906-9, col. 100-101.
Control de autoritate